Primul dinte!

Primul dintisor ne-a aparut pe 24 septembrie. Am fost tare cuminti! Nu am facut febra, nu am plans. Cand ganguream mai tare, mami imi dadea nurofen sau gingivel, cum ii place ei sa ii spuna, ca de fapt se numeste Gingigel.
Acum musc tot ce prind si sunt tare mandra de mine!


P.S. Acum asteptam sa ne iasa toti!

Primele 6 luni!

Si am ajuns cu mogaldeata acasa...Camera ei era frumos aranjata si curata, iar ea era o mica minunatie. Cuminte, nu plangea decat daca ii era foame...La inceput se trezea la 3-4 ore, apoi, de la 3 saptamani a inceput sa doarma toata noaptea...Adormea la 9-10 seara si se trezea a doua zi la 9-10 dimineata.
Usor, usor, grimasele s-au transformat in zambete, iar zambetele intr-un raset minunat. Am inceput sa gangurim, apoi sa tipam, apoi sa facem vocalize. Apoi am spus MAMA, iar de 3 zile spunem TATA si NANA....Apoi am transformat lapticul in fructe, in supita si in branzica.
Gand de mama....sa iti auzi copilul spunand MAMA, sa il vezi cum interactioneaza cu tine, cum rade, cum zambeste strengareste in coltul gurii in timp ce tu te strambi mai rau ca la circ, cand ii canti ca sa adoarma si el se uita la tine si zambeste, cand il saruti si el iti zambeste , semn ca i-a placut ce ai facut si ar mai vrea, cand ii dai o jucarie noua si el rade incontinuu....sunt clipe de neimaginat, de neuitat...

Te iubesc si te voi iubi mereu!
Mama.

Primul gand de mama....

Primul gand, prima lacrima, primul sarut, prima imbratisare, prima alintare, prima gura de aer, primul pampers, primul body, prima caciulita, prima pereche de botosei, primul gand de mama.....Da, sunt MAMA! Oau...si totusi mogaldeata asta mica pe care am auzit-o prima oara tipand si apoi am vazut-o pentru cateva secunde este a mea....Si doctorita ma cosea de zor....Oare unde au dus-o? Oare cate kilograme are? Oare cati centimetri? Oare e bine? Doamne te rog sa fie sanatoasa, sa vada, sa auda! Oare cum o sa ma descurc? Am sa fiu o mama buna? Da....am sa fiu, am sa incerc sa fiu cat mai buna.....Oare cand am sa o vad iar? Oare o plange? Oare au grija de ea? Da...au, ca doar pentru asta sunt platite...Si doctorita tot cosea....Oare am sa stiu sa o imbrac? Oare am sa stiu sa o tin? Oare e bine? Da, e bine....ca altfel imi spuneau...Doamne am zarit-o cateva secunde si deja mi-e dor de ea...cum este posibil? Si totusi este a mea, copilul meu, steluta mea frumoasa....Si am ajuns la ati....Oare ce face? Oare doarme? Oare mananca pentru prima oara? Si a venit tati...si mami...si iubitul meu sot...si fratele meu si moasa....si daci...si nasa...si nana si nanu...si liviu....si totusi oare ce face? De ce nu e langa mine?De ce nu o pot vedea? Mi-e dor de tine.....

Un nou inceput!

Intrucat m-am gandit sa schimb tema blogului, am sa incep cu inceputul:

Am asteptat 3 ani sa o avem pe Mara Nicolle.
Am avut o sarcina super usoara, fara greturi, dureri sau depresii. de la 28 de saptamani am avut colul scurtat, am stat la pat si cu multa relaxare totul a fost bine. Deci nu ma pot plange absolut deloc. Numaram zilele si eram fericiti si lucram la camera fetitei de zor. Ecografiile au fost toate super bune, analizele de sange la fel, nu am avut nici cea mai mica infectie. Am vorbit toata sarcina de nastere naturala, mi-am dorit foarte mult si cum analizele erau toate bune ne asteptam la o nastere relativ usoara. La aproape 39 de saptamani, intr-o luni, am pierdut dopul, insa nu s-a rupt si apa. Marti am sunat-o pe doctorita si mi-a zis sa ma prezint miercuri la spital de dimineata cu bagajelul facut ca poate vrea Mara sa apara. Asa ca miercuri la 8 m-am internat. Mi-a facut un calciu, aveam deja dilatie 4, insa nici urma de contractie. Au inceput apoi monitorizarile, mi-au facut analize peste analize si contractii eu tot nu aveam. Pe la 17:00 m-a luat la o ecografie. Totul era bine, insa fetita avea caputul deflectat. Evident ca m-am speriat foarte tare, pentru ca nu aveam nici cel mai mic habar despre cuvantul "deflectat". Am intrebat-o pe doctorita din priviri ce inseamna si mi-a spus sa stau linistita ca nu este nimic grav, are caputul dat pe spate si nu se angajeaza sa vina natural. Degeaba mi-a explicat ca gandurile mele erau departe. Apoi m-a dus in salon si mi-a spus asa: "Eu vreau sa iti fac cezariana! Am eu un sentiment si nu vreau sa mai stam sa asteptam. Vrei?" Nu am mentionat ca am o relatie foarte buna cu doctorita mea, suntem prietene si discutiile noastre decurg ca intre prietene. Si am spus printre lacrimi ca daca ea crede ca e bine asa, atunci asa facem, desi, cum am spus, mi-am dorit o nastere naturala. M-a lasat sa imi revin un pic, mi-am sunat sotul, am plans extrem de mult pentru ca ma gandeam ca are fetita ceva si nu vrea sa imi spuna....
Asa ca am intrat in sala de operatii, iar la 18:45 am nascut cea mai frumoasa steluta si cea mai mare minune din viata noastra! Nu am sa uit niciodata tipatul ei (ii scosese doar caputul si a si inceput sa tipe), nu am sa uit niciodata cum arata cand am vazut-o prima oara...insa nu pot exprima in cuvinte ce am simtit...A avut 3.250gr si 49 cm si s-a nascut pe 02.03.2011. Operatia a decurs bine, insa nu am sa uit niciodata cum ii multumea lui Dumnezeu pentru inspiratie doctorita....Am avut cordonul scurt si cat un fir de ata, sange pentru celule stem am avut pe cordon pentru 6 kg.....Fetita nu se mai hranea de ceva timp in burtica... Daca mai stateam o saptamana, asa cum discutasem dimneata, sau asteptam sa se rupa apa, fetita sau amandoua nu mai eram acum...Daca nasteam natural, asa cum imi doream si cum ne propusesem, nu imi mai tineam fetita in brate acum, pentru ca cordonul se rupea si murea in timpul travaliului....Imi este tare greu sa imi amintesc momentele acelea...
Trecand peste toate acestea, a doua zi eram deja mutata in rezerva si imi tineam printesa in brate! M-am chinuit cum m-am trezit sa ma ridic, sa ma mute de la ati, sa imi vad fetita, pentru ca imi era frica ca nu este bine...Asa ca joi eram in rezerva, iar sambata la 12 eram deja acasa cu printesa. Personalul din spital a fost extraordinar, nu am absolut nimic de reprosat nimanui, toti se poarta super frumos, iar operatia nici nu am simtit-o, nici nu o simt. Am dat jos in 2 saptamani toate kg puse in sarcina, iar acum ma simt excelent! Un singur regret am...am alaptat 2 saptamani, iar apoi nu am mai vazut picatura de lapte....a fost putin de la inceput...nu imi explic de ce..furia laptelui nu am facut, iar cel mai mult am scos 50 de la un san...iar apoi nimic...
Dar ii multumim lui Doamne Doamne ca a avut grija de noi, ca fetita este sanatoasa, iar azi deja avem aproximativ 9.300 gr.